Tu cine esti?

Eu nu mai știu cine sunt. Mă întreb dacă sunt făcută pentru presă, dacă e mai OK să îmbrățișez viața de corporatistă, dacă nu mă pierd pe mine însămi în jungla asta urbană, printre atâtea gânduri, oameni și lipsuri.

Mi-am dorit să fac presă, să mă lupt pentru declarații, pentru onoare, să intru în jocurile politice și să trăiesc adrenalina în fiecare zi, să cunosc oameni noi, să le aud poveștile și să le relatez mai departe. Să îmi iau aparatul foto în mână și să plec, să explorez lumea așa cum e, să dorm în paturi străine, să fumez țigări în mansarde înăbușite de căldură și miros de iarbă, să am puterea de a schimba lumea. În fond, toți marii filosofi au vrut asta, dar au primit doar nopți nedormite, stări de anxietate și manuscrise pline de gânduri fumate.

Mi-am dorit să fiu independentă, să îmi gestionez singură banii, crizele, stările depresive, visele și nu numai. Am vrut să îmi văd numele scrijelit pe zeci de articole, să scriu o carte, să iau un Pulitzer. Însă nu a fost să fie.

jurnalist

Acum sunt corporatistă. Lucrez într-un birou curat, frumos, în condiții bune, cu aer condiționat, 8 ore pe zi, 5 zile din 7 și aștept weekendul cu ardoare în fiecare săptămână. Aștept să ies puțin din oraș, să gătesc ceva și apoi să mă pun în pat la un serial. Vegetez, împărtășesc planuri de concediu, fac small talk. Vorbesc doar ca să nu tac. E cald, e bine, e sigur, am tot programul stabilit dinainte. E altceva.

Simt că trebuie să pierd totul ca să o iau de la capăt. Deși unii nu au nimic și ar da totul pentru o astfel de viață. Dar știu că nu voi renunța la ce am pentru o iluzie trecută.

Și totuși, dacă aș pierde totul, mi-aș încerca norocul. M-aș regăsi într-un palton lung (Sherlock style), notând grăbită ore și adrese pe un carnețel îndoit, m-aș muta într-o garsonieră de 12 metri pătrați, m-aș întoarce pe străzi în căutare de subiecte, de recunoaștere, de… viață. Aș trăi totul la intensitate maximă, mi-aș devasta sufletul și l-aș scuipa pe hârtie noapte de noapte, devorând sticle de Jack și pachete de Kent.

Nu știu cine sunt. Jurnalistă, corporatistă, copil, femeie, soție, rebelă, suflet rătăcit… Nu mă regăsesc în nimic, dar simt că sunt peste tot. Vreau totul, dar îmi doresc nimicul.

EU nu știu cine sunt. Tu cine ești?

Suntem niste fraieri

 

Ma deprimă numai gândul că suntem atât de fraieri. Că stăm și ascultăm ce zice lumea, ne este frică de consecințe, nu facem ceea ce ne dorim și trăim doar așa, să treacă zilele. Să vină ziua de sâmbătă, să vină concediul, să vină Zâna Măseluță. Vrem multe, dar nu acționăm. Așteptăm să ne pice ceva din cer. Nu ne-o tragem când trebuie și cu cine vrem, pentru că nu vrem să fim percepuți greșit. Nu ne dăm demisia pentru că nu vrem să dezamagim (părinți, iubiți, șefi, mătuși, etc) și ne complacem în același job de căcat, ne amăgim în fiecare zi că va fi mai bine și că trebuie să mergem acolo, ca să avem bani să ne plătim chiria. Bullshit!

De-aia suntem fraieri. Pentru că ne lăsăm atât de ușor călcați în picioare. Și ne gândim constant la ce vor zice ceilalți, ne este frică de bârfe, despărțiri și reproșuri. Și ne ducem zilele în cârcă până trec săptămânile, lunile, anii, și ne trezim bătrâni și fără vlagă, cu gândul la tinerețea noastră irosită undeva între pauza de masă și beția de sâmbătă seara. În aceeași garsonieră jegoasă, mâncând cartofi prăjiți și mergând cu troleul la birou. Avizi după orgasme, bani și putere. Dar primind numai fărâme de afecțiune și doze gratuite de răutate și invidie în fiecare zi.

tumblr_marr5aNoTG1r20geco1_500

Privind pe Instagram la relațiile perfecte ale altora, la călătoriile lor în insule exotice, la corpurile lor perfecte (pe care ți-ai dori să le posezi animalic pe bancheta din spate), la mesele lor pline de vinuri scumpe și mâncare delicioasă, în cele mai de fițe restaurante… Și plângând în pernă, visând la o altă viață, deși ți-e frică să renunți la cea de acum. Ți-e frică să pleci în străinătate, să cunoști lumea, să te muți în alt oraș, să renunți la o relație care nu te mai satisface, să scapi de rutina și de o viață lipsită de satisfacții…

E atât de trist, încât ai vrea să te îneci în alcool și muzică deprimantă, departe de tot ceea ce te apasă… Dar partea amuzantă este că, în tot procesul ăsta de uitare și desprindere de realitate, ajungi să te cunoști mai bine decât credeai. Să descoperi cine ești, să te împaci cu propria ta persoană și să înveți să te iubești așa cum ești, până realizezi că viața e a dracului de scurtă ca să mai stai pe gânduri. Prea scurtă să mai iei decizii în funcție de alții. În fond, cele mai intense momente din viață le trăiești singur: cele mai mari bucurii și cele mai mari tristeți sunt doar ale tale.

Nopțile inundate în vodkă și lacrimi, precum și stările de exaltare profundă și stare de bine fără niciun motiv aparent, le experimentezi singur.

Așa că uită de alții și fă pentru prima oară în viața ta ceea ce îți dorești! Fie că asta înseamnă să devii un om de afaceri prosper, o prostituată de lux sau voluntar la Crucea Roșie. Indiferent dacă vrei să ai o familie, să faci turul lumii cu barca sau să îți petreci toate nopțile în cluburile din Amsterdam.

Uită naibii de reguli și de societate! Fă ceea ce te face fericit!

Tie de cine ti-e frica?

tumblr_md4my1zZH11r20geco1_500

Trăim în frică. Ne este frică să trăim cu adevărat. Ne este frică de schimbare, de respingere, de sărăcie, de tristețe. Ne amăgim cu gândul că trăim în siguranță. Nu mai facem declarații de dragoste, nu mai dansăm cu pasiune, nu ne mai bucurăm de viață. Dintr-o frică stupidă, care ne controlează și ne transformă în niște roboți programați social.

Consumerism, corporații, tehnologie. În fiecare zi primim tot mai multe informații, suntem bombardați cu idei, opinii, știri și învățăm că așa se face. Familie, job, copii, bătrânețe, moarte. Nuntă, botez, înmormântare. Ne împăcăm cu gândul că așa trebuie să fie, că așa au fost orânduite toate, că nu suntem decât o picătură în ocean și trebuie să trăim așa cum ne-a fost scris. În stele, în Biblie, nimeni nu știe exact.

Ne este frică de fericire. O căutăm toată viața și când o primim, nu știm ce să facem cu ea. Vrem mai mult, căutăm pretexte pentru a fi nefericiți din nou. Iar din acest motiv suntem frustrați mereu. Credem că știm ce vrem, că doar toată lumea își dorește aceleași lucruri. O familie frumoasă, cu doi copii sănătoși, un loc de muncă bine plătit, o casă, o mașină, un frigider plin și vacanțe în Hawaii. Dacă ar fi atât de simplu…

Suntem ființe complexe, care tânjesc după emoție, aventură, experiențe, apreciere, căutăm mereu noutatea. Ne prefacem că ne dorim siguranța, dar de fapt o urâm, pentru că ne îngrădește libertatea. Libertatea de a acționa după bunul plac, de a gândi singuri, de a scăpa de prejudecăți și îndoctrinări religioase, etnice sau politice.

Ne este frică să rămânem singuri, ne este frică de societate, de divinitate, dar mai ales… ne este frică de noi.

What a woman needs

tumblr_mfapqo9aaw1qb5t88o1_r1_500Ce își dorește de fapt o femeie? Încă nu există un răspuns general valabil la această întrebare. Sex, bani, atenție, dragoste, rochii scumpe, siguranță, pasiune, liniște? Totul sau nimic? Adevărul este că nici noi nu știm ce vrem cu adevărat. Și nici nu ar trebui să știm. De ce să îți irosești întreaga viață încercând să găsești un răspuns, să înțelegi ceea ce nu trebuie înțeles? Dragostea funcționează după propriile sale reguli, iar viața este oricum imprevizibilă și plină de surprize. În acest caz, de ce să renunți la plăcerea de a trăi pentru a urma niște reguli scrise de alții?

Emoția, pasiunea, nebunia care pulsează în venele tale nu ține cont de nicio regulă, de niciun plan stabilit cu grijă dimineața la cafea sau în noaptea de Revelion. Rezoluția ta pentru 2014 ar trebui să fie să trăiești mai mult, mai puternic, mai adevărat. Să uiți că ai fost cândva dependentă de părerile celorlalți, că ai depins de un bărbat, de părinți sau de un job. Să îți iei viața în propriile mâini. Să îți amintești mereu că viața e scurtă și să nu o lași să treacă pe lângă tine, în timp ce te îngropi în facturi, relații nereușite și sticle goale.

Aprinde-ți o țigară, ieși pe balcon și zâmbește. Mâine e o nouă zi.